Dorelizarea României

Dacă nu știi celebra reclamă în care joacă Dorel ești fie expat, fie ai trăit într-o zonă a României unde nu se prind decât bulgarii.

Dar dacă chiar nu o știi, ți-o zic eu, acum, în trei fraze scurte: niște oameni sapă un șanț, dar de fapt e doar unul care sapă, și alți patru se uită la el, și ăsta dă din greșeală cu hârletele în niște cabluri de trifazic, lasă fără curent juma’ de București și ajunge la spital. Acolo vine unul din tovarășii lui care se uitau la el, să-i dea pe sub mână o sticlă de tărie, să-și mai revină. Și când ajunge lângă pat, îl roagă în șoaptă pe Dorel (așa îl cheamă pe sărmanul expus la trifazic): “Auzi mă, ia mai fă mă, o dată, așa”, și se scutură ca într-un breakdance nereușit, după care plesnește într-un râs isteric.

Reclama a ajuns folclor. E celebră. Dacă te cheamă Dorel (sau Doru, Dorin, etc), e foarte posibil să se fi făcut cel puțin o dată glume proaste cu tine pe tema asta..

Dar motivul celebrității ei e nu e neapărat mesajul (e vorba, până la urmă, de un accident), actorii (nu sunt cine știe ce celebrități) ci realitatea pe care (nu știu dacă voit, sau întâmplător) o expune: în România chiar lucreaza doar un om din 5.

E fix ca în reclamă.

Probabil în România sunt undeva la 4, 4.5 milioane de contribuabili care plătesc taxe (din care, tot probabil, 1.8 milioane angajați la stat). Și ăștia 4.5 milioane îi susțin pe ceilalți 16 milioane, care, nu numai că stau pe margine, dar, de fiecare dată când Dorelul nostru generic o dă în bară, mai fac și mișto de el.

Dorel e antreprenorul suficient de tâmpit ca să lucreze 16 ore pe zi și care își plătește taxele. E vânzătorul de la butic care își cară singur marfa, e cosmeticiana care minte 10-20 de cliente pe zi că “arăți superb, dragă” (și pe unele chiar le face să arate superb) ca să poată să-și plătească chiria. E patronul de cafenea de cartier care strânge cureaua ca să-și dea copiii la școală, e fata de la PR care stă până la 11 noaptea să scrie niște campanii. E chiar și corporatistul care muncește ca disperatul 15 ani, ca apoi, pe la 35, să se îndrepte glonț către psihiatru, dacă are noroc, sau către patul de spital, fix ca în reclamă, dacă nu are noroc.

Ei, și din când în când, acest Dorel are un eșec. Mai dă cu târnăcoul într-un ANAF, și se curentează, mai face un icter de la cât a tras, sau, cine știe, mai are ghinionul să fie părăsit și de nevastă și de amantă în același timp. Doreii sunt și ei oameni. Doreii fac și ei greșeli.

Doar că privilegiul de a greși îl au doar cei care încearcă.

La fel ar trebui să fie și cu hazul de necaz. Ar trebui să-l facă doar ăia care chiar au dat la sapă. Ăilalți, de pe margine, mai subțire. Să zică mulțumesc, sau să încurajeze, sau măcar să tacă din gură.

Dar nu. Nu la noi. Suntem o țară în care ăia care muncesc sunt fraieri.

În mod normal, un text depresivo-reflexiv ar trebui să se termine aici. Gata, suntem blestemați, o să fie rău, da’ rău de tot, și la revedere.

Ei, mărturisesc ca eu nu cred, de fapt, asta.

În ciuda faptului că trăim într-o realitate în care Doreii sunt penibilii cartierului, eu nu cred că lucrurile se opresc aici.

Ca să fiu sincer până la capăt, vă mărturisesc că am chiar o continuare a reclamei. Fix din momentul în care ăla se scutură și rânjește.

Ei, fix în momentul ăla, cearceafurile de pe Dorel încep să se miște, și, ca un zombie resuscitat, o siluetă se ridică în picioare, și acum e cu un cap mai înaltă decît tovarăsul care a împietrit cu sticla pe jumătate desfăcută.

Ca într-un film de la Hollywood în care accidentul îl transformă în erou, Dorel a devenit imun la electricitate. Nu numai că nu mai poate fi curentat, dar poate stoca și mânui electricitatea cam cum face Omul Păianjen cu plasele alea de le aruncă pe blocuri. Are și un nume de scenă: Trifazicul Dorel, și un costum cu pelerină și un târnăcop desenat frumos pe piept, sub care scrie, cu Comic Sans Serif: “380”.

Cearceaful cade dramatic, și vedem un Dorel cu six-pack, brusc burnet, parul dat pe spate, privirea fermă și, în general cu trăsăturile și gesturile unui alt celebru înaintaș din aceeași zonă, primul promotor al acupuncturii în România, Vlad Țepeș.

–  Vrei să mai fac o dată, ai? Vrei să mai fac o dată?  întreabă, moment în care asistenta leșină.

În cameră intră, speriați, și ceilalți 3 tovarăși care stăteau pe hol și Dorel, cu pași lenți, de horror movie, se apropie de ei și îi atinge între ochi ca și cum ar fi Patriarhul Daniel, iar ăstora li se zburlește părul în cap ca popcornul și o dau în tremurat pe bune.

–  Ia, mă, ia cu trei optzeci, mai tună Dorel, după care reclama se termină.

Da. Cum ar fi?

This Post Has 2 Comments

  1. Pai cum sa fie? S-ar da pe canale obscure si nu ar ajunge in prime time facand reclama la bere 😉 Poate ar deveni viral pe bloguri, s-ar tine un Ted pe tema asta si abia apoi poate prind un colt de tvr cultural :))

    1. Mda. Totusi costumul lui Dorel ar fi interesant. Poate ar prinde un festival international de-ala de reclama, cine stie….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *