Măreția instalatorului

Dintre toți oamenii de pe acest pământ, instalatorul e singurul care știe ce inseamnă “pexal”. Tehnic, si vânzătorii care vând pexal știu ce înseamnă pexal. Mă rog, și cei care au inventat, de fapt, pexal-ul.

Da.

Dar ei nu știu, de exemplu, cum să stea ca să instaleze o țeavă de trei sferturi sub o chiuvetă dedesubtul căreia s-a facut, din lipsă de spațiu, culcuș de pisică, sau, dupa caz, locul de joaca al copilului. Nu știu cum să țină mâna, cum să flexeze genunchii și să rasucească spatele într-o poziție aproape imposibilă și cum să strângă cu cheia piulița aia fix cât să nu țâșnească apa din pereți, chiar daca el, preventiv, a cerut la intrarea in apartament “o galeată, sau un castron, ceva, sa aveți, vă rog. Și o cârpă.”

A, da, cârpa. Deci asta cu cârpa nu am mai întalnit-o la nicio breaslă.

V-a mai cerut vreun meșter vreodată, o cârpă? Electricianul? Băiatul care v-a instalat mobila de la IKEA? Exact. Asta spun și eu: instalatorii au o legatura aparte, aproape spirituală, cu cârpa.

Cred că sunt 8321 de feluri unice în care instalatorii folosesc cârpa.

“Să stau pe ea mai bine, că poate deranjez parchetul”.

Sau “nu cine știe ce prosop, doamnă, doar o cârpă, cât să nu ma ia rece la șale”.

Sau “una mai gri dacă aveți, să vedem pe ea dacă mai curge. Că dacă mai curge, din gri se face neagră, înțelegeți?”

Și după cârpă, vine valiza. Valiza aia expertă de instalator, cu mai multe etaje care se se desfașoara unul din altul, valiza pe care o deschid nonșalant, facându-se că nu se uită la tine, dar furând cu coada ochiului oftatul extatic și mirarea imposibil de disimulat în fața acelui microunivers în trepte, în care stau aliniate – sau într-o dezrodine delicioasă – șuruburi, piulițe, garnituri, țevi, bomfaiere și, evident, multe chei.

Valiza instalatorului e ca și calul lui Fat-Frumos. Sau ca dragonul lui Harry Potter. Când o vezi nu dai doi bani pe ea, însă acolo, în măruntaiele ei întunecate, se află, de cele mai multe ori, salvarea ta. Uneori, am senzatia că valiza instalatorului e vie. Că înăuntrul ei se întâmpla lucruri. Aproape simt cum din străfundurile ei întunecate, din zvârcolirile invizibile pe care doar instalatorul le intelege, se naște câteodata un cot de paișpe, sau apare o garnitură sau se încropește, așa, din nimica, un robinet.

Și apoi, mai e și partenerul instalatorului. Pentru că instalatorul nu lucrează niciodată singur.

‘Vin eu cu un băiat, să știți, și rezolvăm”. Cam așa începe fiecare din poveștile după care ne simtim mântuiți, salvați, curați și uscați.

Nu vă lasați înșelați de faptul că, uneori, instalatorul apare singur. Sau lucrează singur. Suntem ființe limitate și nu putem percepe întreaga măreție a instalatorului. Dar fiți siguri că, intr-o formă sau alta, partenerul instalatorului e întotdeauna acolo.

I-ați auzit vreodată cum par să vorbească cu țevile: “hai, tu-ți morții mă-ti, dă-ți drumul”. Nu vorbesc cu țevile. Vorbesc cu băiatul ăla care e acolo, invizibil, dar activ, ca o prelungire vie a mâinii instalatorului, contorsionându-se prin pereți, prin subsoluri și canale, ca să ajungă unde trebuie, și să facă ce e de făcut.

Da, exista o mareție a instalatorului.

Ca să n-o mai lungesc, ce voiam eu să vă spun e că acum vreo 3 zile a început să-mi picure bateria de la chiuveta din bucătărie. Și in seara asta am stat 2 ore sub ea, cu o cheie de 10, un mops, 2 pexale și o baterie nouă, ca s-o schimb.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *