IMG 4539

Mercheașa – acest Woodstock al alergării de trail

În primul rând, în Mercheașa nu există semnal la telefonul mobil, și pe cale de consecință, nu există nici internet.

Deloc. Neam. Nada.

Ăsta e punctul din care ar trebui începută orice poveste care se desfășoară în Mercheașa – cum ar fi, de pildă, prima ediție a Gorun Trail, ediție la care m-am înscris pentru cursa lungă, de 30km (un antrenament moderat pentru Ciucaș X3 și pentru Royan 24h).

Locul

Nu știu alții cum sunt, dar eu am auzit de Mercheașa abia acum 2 luni, când m-am hotărât să alerg acolo. Nu am știut de existența acestei localități, dar, bazîndu-mă a nu ștu câta oara pe presupuneri, am presupus, deci, că dacă în acest loc se organizează o alergare, trebuie să meargă Facebook-ul. Altfel cum pui poza de la sfârșit? La naiba, ce alergare mai e aia?

Așa că, într-o frumoasă zi de vineri, am luat drumul Brașovului cu destinația Gorun Trail. Altfel, o cursă care se anunța spectaculoasă – includea alergarea printr-un vulcan stins, pe lângă un lac numit Lacul de Smarald și de-a lungul unor pereți numiți Coloanele de Bazalt.

După ce am bâlbâit vreo oră drumul pe lângă Codlea, am ajuns, puțin după ce s-a întunecat, în Mercheașa. O fi fost din cauza întunericului, o fi fost din cauza lipsei de semnal la internet, cert e ca am simțit imediat o senzație acută de izolare. Se vedeau niște corturi – deci știam clar că acolo va fi cursa mâine, însă nu exista nici un fel de lumină.

“Sunt lumini în sat, cum să nu, dar se aprind la zece”,  ne-a asigurat una din orgnizatoare. Dar între nouă (când am ajuns noi) și zece a fost un întuneric de îți băgai degetele în ochi. Singura lumină era în sala unde se dădeau kit-urile, în rest, beznă. Dar o beznă populată de localnici, care își beau liniștiți berile, profitând de faptul că ei oricum cunoșteau deja toate drumurile, și cu ochii închiși, gen.

Ne-am luat kit-ul, am cerut câteva detalii despre programul de mâine, și ne-am întors la mașină, hotărâți să ne găsim gazda. În dorința de a susține economia localității, organizatorii ne-au încurajat să ne căutăm cazare la o familie din sat. Lucru pe care deja îl făcusem, cu vreo 2 săptămâni în urmă. Știam că o să stăm la o doamnă, dar nu știam exact unde. Primisem un set de instrucțiuni: “nu prima, nici a doua, abia a treia stradă la dreaptă, a opta casă. Scrie mare garaj la intrare”.

Acum, lipsa semnalului la telefon devena brusc relevantă. Am încercat de mai multe ori să o sunăm pe gazda noastră, până când una dintre organizatoare, evident localnică, s-a oferit să ne ajute:

– Știți cumva cum o cheamă pe doamna?

– Da, zic eu, și spun numele…

– Pai știți, jumătate din sat are numele ăsta…

Ups. Încurajați totuși de bunavoința fetei, cerem detalii despre “a treia stradă la dreapta” și, după vreo 3-4 minute de bâjbâit – Mercheașa nu e mare – am găsit-o. Am găsit și casa cu garaj pe ea și am sunat. Dinăuntru nu ne-a răspuns nimeni, dar se auzeau voci, așa că am intrat în curte.

– Aici e? întrebăm noi.

– Da, aici stăm noi, dar dumneavoastră nu stați aici, ne-a răspuns o altă fată.

– Păi cum adică?

– O să stați la cabana, s-a dus mama să va lase de mâncare.

Brusc, situația s-a schimbat radical. Cred ca fix în momentul ăla s-au aprins și luminile în sat, pentru că senzația de izolare a dispărut complet. Mâncare. Cabană. Cineva care chiar știa că venim. I-haaa.

Primim un al doilea set de indicații (de data asta trebuia să ieșim din sat și să mergem la o cabană), pe drum ne intâlnim cu mașina gazdelor, ce mai, în vreo 15 minute eram cazați, cu frigiderul plin și cu încă doi colegi de cabană (cu care ne-am înțeles absolut superb).

Cursa

A doua zi ne-am strâns pe la 9 și jumătate în centru, care acum, pe lumină, cu corturile și standurile partenerilor, arăta complet schimbat, ca să luam startul.

La 10 fix am pornit. Primul punct de refresh era la 3.5 km, la Stejarul cu pricina, un copac de vreo 800 de ani vechime, mai gros ca o casuță de camping standard.

Am pornit relativ tăricel, pe o urcare nu prea abruptă, dar constantă. După 3 kilometri eram foarte ok, în afara unor mișcări politice în stomac, pe care le-am denumit, simplu, Republica Independentă a Bananelor. A Bananelor, pentru că de dimineață mâncasem vreo 3 banane, și Independentă, pentru că ținea morțiș să ocupe teritorii noi, la nord de stomac, spre esofag. A trebuit să mă opresc pentru un pahar cu apa lângă stejar și să încep negocierile.

La kilometrul 5 am dat peste primul punct unde aveam și ceva fructe așa că am putut să aduc argumentul suprem – o felie de lămâie. Republica a cedat, s-a băgat liniștită la locul ei, și, profitînd de faptul că aveam o coborâre, am dat iar mai tăricel.

Am continuat pe niște plaiuri organizate după principiul “fals plat”, și am început să-mi dau seama care era specificul cursei – ceva urcări de trail, incomparabil mai simple decît un Mălăiești, de exemplu, și tocătură măruntă sus-jos pe zonele aparent plate. Fiind exact ce trebuia, am zis să continui în acelși ritm, fără să forțez.

Foarte curând am văzut și creasta vulcanului stins prin care aveam să alergăm și mi-am dat seama că suntem foarte aproape de jumătatea cursei. Până atunci nu luasem decat 2 jumătăți de pahare de isotonic și încă o felie de lămîie (mi-a picat foarte bine). Am început urcarea și am ajuns la o zonă de drumuri forestiere care se întretăiau cu accesul către punctele de interes: vulcanul stins, Lacul de Smarald și Coloanele de Bazalt. Am trecut relativ repede prin și pe lângă ele, știind că oricum aveam să mai vin spre seară să le văd încă o dată cu Raluca. După ce am trecut și de Coloane, am realizat că a început întoarcerea, restul de 15 kilometri.

Tot în același timp a început însă și căldura. Am mai redus un pic turația și am mărit cantitatea de fluide și de hrană (am completat, din bucăți, încă o banană, și la ultimul punct de dinainte de întoarcere, am mai băgat și un sfert de Snickers, plus un pahar de cola). Începeam să mă simt chiar bine.

Ultimii 7-8 kilometri au fost extrem de plăcuți, și relativ pustii. Dacă nu era căldura, probabil aș mai fi câștigat vreo 10-20 de secunde pe kilometru, dar m-am simțit, oricum, foarte confortabil și la 6/minut.

Am ajuns la finiș fix după 3 ore și 30 de minute, un timp nici bun, nici rău, ci fix cum l-am alergat, adică fără să forțez. Medalia a fost o altă surpriză plăcută – era din lemn, sub formă de ghindă (m-am dus imediat cu gândul la Ice Age și goana după ghindă a lui Scrat).

La finiș am aflat că a putut și Raluca să se înscrie și că a făcut și ea cursa de 10km.

Ne-am ridicat amândoi bulzul corespunzător (cursa nu a avut pasta-party, ci bulz-party) am mai băgat doua-trei felii de roșii, și un pic de caș, și aia a fost.

Am hotarât să plecăm abia a doua zi, și să ne mai bucurăm de liniștea și izolarea de acolo. Cumva, lipsa semnalului la telefon începea sa devină plăcută.

La plecare, gazda nu ne-a lăsat până nu ne-a dat o cafea – și pentru cei / cele care nu conduceau, o vișinată.

Cred sincer că zona are un potențial extraordinar. Cei 3-400 de oameni care au fost în sat în cele două zile au triplat probabil numărul de locuitori, dar absolut toți localnicii au fost bucuroși și s-au purtat impecabil. La fel și voluntarii, și organizatorii.

Una peste alta, cred că Gorun Trail se va impune ca una din cele mai frumoase – dacă nu cumva chiar cea mai frumoasă – curse de trail din România.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *