Startup real versus startup “de competiție”

În urmă cu vreo 7-8 ani, cei care doreau să facă afaceri în zona online se uitau cu jind la competiții gen Seedcamp. Să ajungi la Seedcamp era o realizare în sine. Să mai iei și bani de acolo, ce mai, erai un om făcut. Pentru mulți ani, participarea la competiții de accelerare / incubare a fost vazută ca o un obiectiv de business. Ca o piatră de hotar (am vrut sa folosesc “milestone”, dar m-am răzgândit).

Așa. Si ce e rău în asta?

Păi uite cum devine treaba: aglomerarea competițiilor de tip “startup” a creat o cultură extrem de ciudată, și pe alocuri chiar periculoasă. O cultură în care validarea afacerii nu vine în urma unor procese reale, cu clienți adevărați, ci în urma examinării de către un juriu.

Personajul creat de aceste competiții ar putea fi definit ca un fel de “startup hipster”, un personaj cu competențe reale (adică verificabile) dar inutile. Printre aceste competențe se numără, de exemplu, un vocabular extrem de bogat in termeni tehnici: bootstrap, traction, disruption, pivotation. Toate aceste cuvinte inseamnă, evident, ceva, dar, la sfârșitul zilei, rămân doar niște cuvinte. Nu creează procese de business, nu aduc valoare altor oameni. O altă competență a vânătorului de competiții de startup este persuasiunea foarte bine direcționată. Adică abilitatea de a vorbi în public, de a face slide-uri spectaculoase în PowerPoint și de a convinge in 10-15 minute un juriu de câțiva oameni (pricepuți) că o să facă el ceva cu banii ăia care sunt pe masă. Și aș mai putea continua cu competențele de circumstanță, dar mă opresc aici, pentru că…

Pentru că, din păcate, competențele astea nu sunt verificate și în pocese reale de business, care să genereze clienți, sau să atragă potențiali clienți. Iar motivul pentru care “startup hipster”-ul vânează scena, în loc să vâneze piața, e foarte simplu: în piață nu există un return imediat. Sau, mai bine zis, return-ul este mai mic, mai dificil de obținut, și ajungi la el mult mai târziu. Pe când la un concurs, fie el de accelerare sau de incubare, return-ul este cvasi-imediat: ai caștigat banii, în 2-3 luni, maxim (în funcție de cât de bine te miști pe legal) îi ai și poți începe să ii folosești.

În Romania, acest trend este mult mai puțin vizibil decât în State, de exemplu, dar nu pentru că nu ar avea o pondere mare în tot “coșul” de inițiative antreprenoriale, ci pentru că tot “coșul” de inițiative antreprenoriale e foarte mic. Nu suntem o țară de antreprenori, ci mai degrabă o țară de visători cu ifose. Și acești visători cu ifose, atunci când dau de un concurs, sau de un accelerator, devin brusc antreprenori, și încep o adevărată cruciadă: mock-up-uri făcute pe genunchi, echipe adunate cu furca, să dea bine pe slide-uri, research după ureche, și așa mai departe, cât să poată să aibă ceva “cărniță” pe idee, cât să dea bine pe scena concursului.

4-5 luni mai târziu, nu mai știi nimic despre ei.

Pe de altă parte, un startup real e mult mai puțin spectaculos. De cele mai multe ori, un startup real, care vrea să creeze valoare catre un anumit grup de clienți, trebuie să se susțină din alte surse până ajunge la un minim relevant de venit, care să justifice, eventual, o demisie din actualul job. Un startup real iterează de câteva ori “în orb” până se prinde ce merge și ce nu merge, iar asta nu prea e spectaculos. Plus că mai și costă. Timp, bani, nervi. Un startup real poate s-o dea in bară, cu consecințe foarte neplăcute pentru fondatori (și la nivel financiar, și la nivel psihologic).

Dar, la sfârșitul zilei, singura diferență relevantă între un startup real si unul “de competiție”, e că ăla real chiar există.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *