Unele lucruri trebuie uitate

Alergare ușoară de dimineață, mai mult să o ajut pe Raluca să intre în formă pentru semi-ul din Octombrie, după care zic să mă duc până la Mega, să văd dacă au băgat pepeni. Cu puțină sare și ceva ierburi de Provence, sunt gustarea ideală după un pic de efort.

La Mega, plin de box-paleți, de-abia aveai loc să te miști. Care box-paleți erau ințesați cu banane, cu folii mototolite în care fuseseră alte produse sau cu conserve. Pepeni, nicăieri. Mă uit mai bine. Nimic. Dau ocol la un raft, să ajung mai aproape, și da, mă conving. Nu aveau.

Înainte să ies, zic totuși să-l întreb pe tânărul plictisit care încasa un batrânel pentru 2 iaurturi Napolact:

– Pepeni verzi aveți?

– Nu știu, zice, ca de-abia am primit marfă. Stați să mă uit în spate.

– Stau, zic. Nu mă mișc, uite cum stau.

Batrânelul e în sfârșit convins că a primit restul corect, așa că tânarul pleacă de la casă și se duce în depozit.

– Haideți să vă luați de aici, il aud apoi pe tânăr, la fel de plictisit, că ne-au adus.

Timid, mă strecor până în depozit, mă apropii de un super box-palet plin cu pepeni și încep să-mi caut. Găsesc unul care îmi place, îl iau și mă strecor cât mai discret către casa de marcat.

După ce plătesc și ies cu el pe umăr, îmi dau și seama de ce eram așa de discret. Pentru că, timp de vreo 18 ani, am trăit cu sindromul avem noi în spate, în depozit. Adică pe vremea comunismului. Pe vremea când mâncarea era un lux.

Greu de crezut acum că au existat cu adevărat acei ani. Dar au existat, mi-i amintesc perfect. Pâinea era pe o cartela de carton, cu un calendar de 3 luni pe ea, și cu zilele încercuite cu pixul de doamna vânzătoare. Cartela era mai prețioasă decât carnetul de note. Ăla puteam să-l pierd, dar dacă pierdeam cartela nu mai aveam ce să mâncăm, la propriu.

Dacă aveai pe cineva la un depozit de ceva (de la mâncare până la haine de piele) erai un om făcut. Omul care lucra la depozit avea un fel de putere specială. Avea acces la marfă. Și tu trebuia să te porți frumos cu dânsul, dacă voiai și tu acces la marfă. Uneori, cei care lucrau la depozit aveau probleme cu miliția. Îi băgau la ilicite. Nu știam ce sunt alea ilicite, am aflat mult mai târziu. Era vorba de șpagă. Pe care o dădeai, cum să n-o dai, doar îți dădea marfă din depozit, nu?

Nu i-am lăsat șpagă baiatului plictisit de la casă, și, chiar dacă i-aș fi lăsat, nu cred că ar fi înțeles mecanismul.

Și, într-un fel, cred că e mai bine așa. Unele lucruri trebuie uitate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *